Nicolae VASILE

Ingenuu și diafană

El, ingenuu, ea, diafană,
se plimbau printr-o poiană,
sugerau că-s împreună,
mergând ţinându-se de mână.
El vedea structurile,
ei îi plăceau culorile,
el avea-n minte calcule,
ei îi zburau gândurile,
el, natural, ea, nenaturală,
el, rațional, ea, iraţională,
el, euclidian, ea, neeuclidiană,
s-au adunat din nimereală?...

Totul părea în a-i desparte,
fiecare cu mintea-n altă parte,
dar ţintind tot mai departe.
După o vreme, ce-a trecut,
întâlnirile au re-nceput,
ceva din suflet îi spunea,
că-i destinată să fie a sa,
și pentru a-i avea acceptul,
ar cuceri chiar Everestul.

Drumul către tine
fost-a cel mai greu din lume,
îi spunea el, la un moment anume.
Ceva, parcă, s-a rupt în mine,
pe cărări grele, lungi, şerpuitoare,
uscăciune și nisipuri mișcătoare,
urcuşuri abrupte, pante ameţitoare,
prăpăstii adânci, rare raze de soare,
cătând speranţa reînvietoare.

Și totuşi,… ajuns-am colo sus,
chiar foarte sus, poate fi spus,
căutând, mult, a ta privire,
cea blândă, venită din iubire.
Găsit-am, în schimb, altă lumină,
blândă, de esenţă divină,
L-am simţit, acolo, pe Dumnezeu,
prin porii fiinţei mele, în sufletul meu,
L-am rugat să mă oprească la El,
pe acel tărâm unic, curat și sfânt,
mi-a răspuns că mai am destule,
încă, de făcut pe Pământ.

Te căutam și nicăieri nu te zăreai,
călăuza mea nu mai erai,
cum Domnul, atunci, nu m-a vrut,
ce mai aveam altceva de făcut,
decât să mă întorc pe Pământ?...
Paraşută de timp n-am găsit,
m-am aruncat de unde am venit,
în locul ce-l crezusem pe veci părăsit.
Codrul, cel mai bun prieten mi-a devenit,
animalele, toate, atent, m-au ocrotit,
iar ele, niciodată, nu te judecă,
nu te întreabă, cum și ce ai greșit.

Pe oameni i-am simţit agitaţi, mici şi răi,
puşi pe ceartă, mereu pregătiţi de război,
nimic din ce spuneam, nu credeau,
preocupaţi doar de ce mâncau și ce beau.
Pentru ei, nimic deosebit nu s-a-ntâmplat,
nu fusesem, niciodată, niciunde, plecat,
viaţa lor îşi urmase normalul parcurs,
doar timpul meu a curs ÅŸi a tot curs,
mare a fost, însă, a mea uimire,
când, în sfârşit, am dat acolo și de tine.

Erai cu toţi la un loc, când te-am zărit,
încercai să-mi spui ceva, abia şoptit,
ziceai că nimic nu mi s-a întâmplat,
atunci când spuneam că fusesem plecat,
să nu mă mai ţin atâta de snoave,
rodul imaginaţiei mele bolnave.
Totuși,... tu ai rămas în inima mea,
încerca el să se reapropie de ea,
căutându-te, pentru sufletul meu,
nu te-am găsit, atunci,
dar L-am descoperit pe Dumnezeu.

Știi, cele două drepte paralele,
care nu se întâlnesc niciodată,
axa vieții și cea a divinității,
eu le-am imaginat o altă soartă,
le-am apropiat, împotriva sorţii,
iar pentru a ta preţuire și cinstire,
am făcut aceasta prin iubire,
luptând, zi de zi, pe cărările vieţii,
să rămână totul, pe veci, eternităţii.

Dar ce te-au năpădit, omule,
toate amintirile acestea, acum,
tu ai câștigat, până la urmă, oricum,
concurenţa, așa este, a fost dură,
dar, mereu, ţi-ai depăşit a ta măsură
și am apreciat, atunci, toate acestea,
nu mai tot relua, întruna, povestea!...

Da, însă, în timp, toate s-au adunat
și când ajungem la apusul vieţii,
încercăm să-i mulţumim sorții.
Nu mai pot păstra un mister,
am pierdut acea voinţă de fier,
de data asta, știu că mă vrea,
voi pleca iar, mă voi duce la El,
mă cheamă, acum, sus, în cer,
de data asta, mi-a dat ÅŸi-un motiv,
pentru voi, pe Pământ, sugestiv,
un nume de boală, în limbaj medical,
mi l-a trimis într-un mod cordial,
d-asta te-am căutat, voiam să știi,
schimb grădina ta cu cea a Domnului.